Cînd se vorbeşte despre proza ultimului deceniu, se iau în considerare de obicei două mari direcţii: una care exploatează filonul autobiografic într-un mod fabulos şi oniric (Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Ion Manolescu, Corin Braga), cealaltă, mult mai aproape de optzecismul tradiţional, un fel de realism impur, conceptual, cu proiecţii mistic/magice, demonetizate ironic (Adrian Oţoiu, Radu Aldulescu, Caius Dobrescu, Petre Barbu, Răzvan Rădulescu). Se uită, cel mai adesea, sau se tratează ca "humus fertil" o anumită proză feminină, cu evidente trăsături specifice, care iese din clasificarea (schematică, e drept) de mai sus. Ca să nu mai vorbim despre cele două extraordinare romane ale lui Andrei Codrescu - Contesa sîngeroasă şi Mesi@ - expediate de critică (nu şi de cititori) destul de repede, pesemne tratate ca traduceri care nu fac o literatură. În acest deceniu au mai debutat trei prozatoare care au dispărut cu totul mai apoi, în ciuda primirii entuziaste pe care le-a făcut-o critica (sau măcar o parte a ei), a premiilor de debut şi a epuizării rapide a cărţilor lor din librării: Daniela Vlasie cu romanul Biserica, Jolán Benedek (las de o parte povestea care a însoţit premierea romanului ei, Sufleţelul Justinei, de către editura Nemira) şi Claudia Golea cu Planeta Tokyo, un roman în două volume. Sînt mai puţin importante diferenţele programatice dintre cele trei autoare, cît apropierile de fond în care cred că s-au întîlnit nu doar "esteticile" lor originale, dar şi aşteptările editorilor lor, cunoscători ai noului gust public, apropieri pe care le-aş rezuma repede: 1) scriitură directă, auto-centrată; 2) obsesia corporalităţii şi a sexualităţii libere; 3) un "cadru" ficţional paradoxal, fabulos măcar prin deznodămîntul care nu respectă convenţia non-fiction asumată iniţial. Dacă ar fi să căutăm locurile celor două prozatoare - Cristina Müller şi Alin