Pentru românul aşezat, ţintuit în covîrşitoarele tabieturi zilnice, mersul cu avionul, mai ales spre transatlantica Americă, e o aventură. Nu degeaba ne-a fost descifrată, în şcoala generală, legenda lui Badea Cîrţan, cel care, dacă mai îmi aduc bine aminte, a bătut ceva lume cu piciorul (chiar dacă doar pînă la Roma). Un soi de mentalitate à la Badea Cîrţan s-a mai păstrat încă în sufletul multor români călători. Mai întîi, ideea de a lua cu tine cît mai multe, în caz de..., de la sticluţa cu cafea, săpuniera şi prosopelul, pînă la haine de schimb şi trusa cu medicamente. Efecte ale traiului într-o lume în care, de obicei, sistemul nu-ţi asigură strictul necesar şi trebuie să găseşti soluţii personale. Chiar dacă te îndrepţi spre un univers în care sistemul este mult mai perfecţionat, prudenţa rămîne o calitate indiscutabilă a românului plecat la drum. Călătorul destins, cu bagaj puţin şi cartea de credit în buzunar nu e, încă, decît în mică măsură, de-al nostru. Noi încă mai facem parte din categoria ce trebuie să-şi scoată măruntul zăngănitor din buzunare cînd trece prin aparatele din aeroport. De asemenea, urmaşii lui Badea Cîrţan ţin la hainele de călătorie, care trebuie să fie fercheşe, de sărbătoare, ţinuta mult mai sport a turiştilor mai umblaţi fiind aproape o blasfemie care nu se acordă cu statornicitul ritual. Sigur că mersul cu avionul presupune o serie de ritualuri şi simboluri. Aici comparaţia cu Badea Cîrţan nu-şi mai are rostul, fiind şi aşa forţată: ştiu că legendarul personaj n-a traversat Atlanticul, l-am folosit doar pentru tipul de turist nu prea umblat, care îşi asumă voiniceşte răspunderile drumului, deşi, acum, nu mai e cazul; companiile aeriene fac "totul" pentru tine. Vorbeam, mai devreme, despre simboluri: chiar şi lumea pe care o vezi, din cînd în cînd, pe geam, e doar

simbolul celei adevărate. Arată ca o rochie universală, f