Cînd se face o lege, e vorba şi despre multă tocmeală. Pentru o lege a bibliotecilor, zeci de oameni (adică, asociaţiile bibliotecarilor din România, mai multe ministere şi cîţiva parlamentari) se tocmesc, în România, de mai mulţi ani de zile. Tot aşa cum legea învăţămîntului au cerut-o mai degrabă profesorii decît elevii şi studenţii, nu cititorii şi-au dorit o lege a bibliotecilor, ci bibliotecarii. De altfel, în toate proiectele elaborate pînă acum, o bună parte a textului încearcă să rezolve problemele bibliotecarilor, tot atît de mult cît şi pe cele ale bibliotecilor - ceea ce este firesc, ţinînd cont de numărul celor care lucrează în biblioteci şi de statutul lor social. Las la o parte discuţia cu privire la necesitatea unei legi speciale pentru biblioteci, ca fiind una prea teoretică; eu, nefiind un fan al excesului de legislaţie, cred că ar fi fost mai bine dacă nu ajungeam aici, dar "răul" e făcut şi zace adînc împlîntat în sistemul legislaţiei naţionale şi europene (în ritmul de reglementare de acum, pînă prin 2005 nu va mai exista sector cultural lipsit de o lege specială şi nu ştiu dacă e bine). Vom avea, aşadar, în anul 2002, o lege a bibliotecilor, care se va adăuga celorlalte legi cu profil cultural. Fără îndoială, forma actuală (aflată în dezbaterea Camerei Deputaţilor, după care va trece la Senat) va mai suferi modificări pînă la promulgare, dar acest lucru contează prea puţin, acum. Textul porneşte de la principiile acceptate de Consiliul Europei, ceea ce este încurajator, primul dintre principiile pe care le apără proiectul fiind libertatea de expresie şi liberul acces la informaţie (a nu se confunda cu legea care chiar aşa se numeşte, a "liberului acces la informaţii", care va intra în vigoare în această toamnă şi nu are nici o legătură cu bibliotecile!). De altfel, întregul proiect se învîrteşte în jurul acestei idei, deşi faptul nu este e