În aprilie 1996, notam în articolul Opera magna, apărut la aceeaşi rubrică, ideea că toţi cei ce-l contestă pe romancierul Petru Dumitriu o fac din motive subiective, tendenţioase şi că, îndeobşte, adevărul vieţii se află întotdeauna mai presus de lucrurile invocate, de accidentele personale, forţa ficţiunii întrecând prin dreptul ei sacru evidenţele provizorii.
Dacă e nevoie, citez: "În ultimul timp, a circulat zvonul că la scrierea cărţii (Cronică de familie, n.n.) au contribuit mai mulţi autori. Lucrul este fals - adăugam. Pretutindeni, în scrierile "acuzatului" se simte gheara leului şi o originalitate puternică în care nu şi-ar găsi loc adăugirile ingurgitate şi toate atribuirile din scrisul altor condeieri. E sigur că prozatorul exilat a cunoscut multe poveşti şi relatări auzite prin cercuri amicale din partea unor confraţi în general mai vârstnici şi cu experienţă. Persoane cu veleităţi certe, dar în dificultate de a scrie, nu fiindcă n-ar fi fost libere, ci fiindcă puterea de pătrundere a talentului lor era mult mai redusă. Aşa-i viaţa. Aşa-i arta..." mai spuneam amintind şi păcatele prozatorului ce-şi căuta mereu un sprijin ideologic, ba marxismul, când se mai afla în ţară, ba creştinismul şi misticismul, după ce se exilase în occident.
Nu se poate zice, prin urmare, că Petru Dumitriu era sau este, în morală, în existenţa cotidiană, un virtuos. Nici gând. Cunosc atâţi virtuoşi... Dar, mărunţi, mărunţi. Nu înseamnă că e suficient să fii nemernic; numai geniul absolvă.
Există două întâmplări cel puţin ce m-ar împiedica să scriu acest articol. Prima e că Ion Vinea, traducându-l pe Hamlet, la intervenţia lui Petru Dumitriu, acesta semnase în locul lui pe afişul teatrului la care se juca piesa, însuşindu-şi şi banii traducătorului. Unui alt traducător, subsemnatul, care din asta trăia în epocă, i se rupsese în patru contractul de traduc
