Articolele de sinteză despre Rusia par scrise în altă ţară decît reportajele. Primele trec în revistă succesele obţinute în ultimii zece ani, pe principiul "tot răul spre bine". Economiştii serioşi (în Foreign Affairs, Anders Aűslund, în The Economist, Edward Lucas) scriu despre succesul reformelor economice. Cifrele sînt de partea lor. Celelalte scriu despre oameni şi locuri. Rusia s-a refăcut după crahul din 1998, cu o creştere a Produsului Intern Brut de 5,4 procente în 1999 şi de 8,3 procente în 2000. Criza financiară a avut partea ei bună: a redus bogăţia şi influenţa politică a celor mai corupte grupuri din Rusia şi a guvernatorilor locali. Anul trecut investiţiile în infrastructură au reprezentat 20% din PIB (în SUA ele sînt de 16%). Din 1997, sectorul privat din Rusia reprezintă 70% din PIB, ceea ce, conform experţilor occidentali, limitează corupţia, adică accesul funcţionarilor publici la proprietatea publică şi la privilegiul de a o folosi în beneficiu personal. Problemele actuale ale Rusiei - intervenţia excesivă a statului, corupţia, nivelul ridicat al impozitării, slăbiciunea statului de drept - sînt semne ale insuficienţei aplicării reformei economice şi nu ale unor reforme excesive. Şi în timp ce Boris Elţîn este creditat cu calificativul de democrat, actualul preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin, este apreciat pentru fermitatea cu care impune autoritatea statului în domeniile unde domnea haosul. Ca de obicei, se invocă exemplul Pinochet în Chile sau cel al Taiwanului: acolo regimurile autoritare au obţinut succese economice în absenţa democraţiei, ale cărei reguli ar găsi acum cetăţeni prosperi ştiind să folosească libertatea. La o privire mai atentă se poate observa că modelele seamănă în mod straniu cu anti-modelele: corupţia elitelor este unul dintre cele mai puternice obstacole în depăşirea inerentelor momente de criză. Dacă se acceptă evi