„Nu sint deloc sigur ca jurnalul meu e lizibil, ca poate interesa pe cineva, ca ar putea deveni o carte. In ultimul timp mi-am facut obiceiul sa mi-l numar printre cartile mele, si inca cele mai bune. Acum, nu mai stiu. Sint aici atente observari ale miscarilor mele interioare si viziuni citeodata puternice – dar care e sensul general? Nu-i vad nici un sens real si precis, il simt la fel de fantasmagoric ca si cel care l-a secretat de atitia ani. Un fel de precar amestec de sofisticat si naiv, de romantic si modern, de disperat si complezent. Uneori sint coplesit de emotie cind il recitesc, alteori imi vine sa vars. Nu stiu daca ambiguitatea asta e in mine sau in jurnal, dar ea exista si ma debusoleaza. Mai ales ca jurnalul e aproape tot ce am mai scris de vreun an incoace. Uneori imi vine sa-l las dracului balta definitiv, ca sa uit reflexul de a deschide foile lui imediat ce ma asez la masa de scris si sa-mi deturnez astfel bruma de inspiratie care mi se mai permite. «Dar ce-as fi fara jurnalul meu?» – imi spun imediat.“
Ambiguitatea este intr-adevar ceea ce secreta fiecare pagina a jurnalului. Desi pe parcursul intregii scriituri „auctorul“ pare ca se cauta si astfel se dezvaluie pe sine, este, in fapt, un joc permanent intre doua persona. Un jurnal in doi: un M.C. lucid, uman, social, integrat intr-o viata de familie fericita, care-l hartuieste pe M.C. scriitorul. Sau invers. Sint conturate permanent cele doua portrete: omul si scriitorul. Omul tinjeste dupa lumile inchise, fantasmagorice, fabulatorii, fictionale, cu bucati de realitate calchiata, la limita dintre vis si realitate, halucinatorii, ale scriitorului. Singura teroare si singurul pericol existential fundamental nu par a fi decit cele ale foii albe de hirtie, care i se refuza. Asa se naste nevoia de a umple paginile caietelor cu insemnari zilnice. Este nevoia scriitorului de a nu putea las
