În stânga, cum urci scara spre România literară, dai de atelierul-foto al meşterului Ion Cucu. De fapt, este o debara plină de materiale de tot felul, într-o dezordine boemă, de tipi aiuriţi, în stare însă să dea dovadă de multă fantezie. Atelierul are două odăiţe, dând una într-alta. În prima, cum intri, te priveşte impunător Marin Preda, de sub pălăria lui grea, pariziană, cu borurile întoarse în sus, care îi plăcea atâta, fotografie în care, în fine, băiatul lui Moromete, ţăranul din câmpia română, se preschimbă deodată într-un boier învăluindu-te într-un dispreţ fin, ca toţi boierii; sau poate într-o luare în seameă critică un pic, distantă, dacă nu şi curioasă, cum s-ar uita la tine un scriitor important. Nicăieri Preda nu pare mai ireal.
Dacă stau totuşi şi mă gândesc bine, acest Marin Preda din atelierul lui Cucu, nici n-a existat, de fapt, niciodată. El este doar un Marin Preda surprins într-o fracţiune ideală, ce n-a trăit decât o fracţiune de secundă ideală în ochiul lui I. Cucu, în punctul de vedere, în unghiul de vedere al meşterului I. Cucu. La fel cum pictorii de mâna întâi suspendă durata, modelul din faţa şevaletului, pătrunzând fără să ştie în eternitate, care, fapt cunoscut, nici nu ne aparţine, ea fiind treaba artistului sau a lui Dumnezeu...
Nici aparatul-foto dus la ochi de insul vioi, ager, numai priviri rapid aţintite; nici alcătuirea mecanică a uneltei sale de luat imagini nu fac excepţie de la regula meşterilor transfigurând realitatea până la o a doua ei geneză... Pe cine l-a tras în poză I. Cucu, acela nu se mai recunoaşte, fiind cum nu s-a mai văzut el singur niciodată... Cum nici măcar nu s-a închipuit el însuşi, cândva, pe sine, orbit de ceea ce de mult de tot, - înainte de a i se fi ivit în cale Cucu - credea cu tărie că este.
Soarta a vrut ca acest om modest, tăcut, dăruit, laborios, să figureze de aici înain