Joi, pe 2 august, Marcel Iureş a împlinit 50 de ani. Pînă foarte de curînd, era catalogat, în discuţii sau aprecieri critice, drept "tînărul actor care a reuşit" nu ştiu ce. Această inscripţionare, amuzantă o vreme, m-a făcut să înţeleg că se pune oarecum distanţă între generaţii. Că nu neapărat valoarea impune după sine şi ierarhiile, dincolo de vîrsta biologică. Brusc, oamenii au descoperit că Marcel Iureş are 50 de ani. Şi asta i-a adus o ponderalitate pe care profesia şi felul cum o face i-o acordaseră de mult. Forţa şi vulnerabilitatea acestui realmente actor mare s-au manifestat în cele mai variate registre. După terminarea facultăţii, la clasa Marin Moraru, a plecat împreună cu prietenul lui, regizorul Mihai Măniuţiu, la Cluj, unde au avut timpul să-şi aşeze gîndurile şi proiectele pentru mulţi ani. Tot ce-au lucrat după aceea, începînd cu spectacolul Cu uşile închise de Jean Paul Sartre în 1982 la Teatrul Bulandra, continuînd cu Afară în faţa uşii de Borchert în 1991, la acelaşi teatru erau împlinirile unor vechi şi solide idei. După Visul unei nopţi de vară, întîlnirea cu Liviu Ciulei din 1991, Marcel Iureş ia o primă decizie extrem de importantă: se desparte de Teatrul Bulandra şi pleacă la Odeon. Un trio semnificativ îşi reunea energiile profesionale şi cele ale prieteniei lor din studenţie: Alexandru Dabija, "uns" directorul teatrului de Vlad Mugur, Mihai Măniuţiu şi Marcel Iureş. Perioada aceea formidabilă se poate prinde cu un singur titlu: Richard al III-lea, un spectacol care l-a scos în faţă pe Marcel Iureş în cea mai complexă şi impozantă ipostază. Să nu uităm splendidele costume ale Doinei Levinţa. În Hamlet-ul lui Tocilescu de la Bulandra din 1985, Marcel Iureş juca Horaţio, cel mai bun Horaţio pe care l-am văzut, şi nu sînt puţine spectacolele cu această piesă pe care l-am vizionat prin lume. Sensibilitatea, puterea şi fragilitatea erau dim