Se întîmplă ca fiica mea - născută odată cu "Marea Mineriadă" din iunie '90 - să mă întrebe cum era pe "vremea lu' Ceauşescu". E pentru mine un subiect important, la care vibrez şi care mă face să retrăiesc trecutul, ca şi cum anii n-ar fi curs, aşa că încep prin a fixa reperele temporale: "Prin anii şaptezeci..."; şi de fiecare dată fiica mea mă întrerupe iritată: "Lasă asta, spune cum era!". De fiecare dată, mă simt la fel de frustrat şi-mi piere brusc cheful de povestit; nu ştiu cum să spun o poveste atît de dramatică pentru mine, atît de complicată şi care s-a desfăşurat pe parcursul unor decenii, în cîteva cuvinte. Mi se pare de-a dreptul necuviincios să expediez o realitate care ne-a (de)format tuturor existenţele - inclusiv, chiar dacă indirect, pe cea a fiicei mele - în cîteva propoziţii, precum sumarul scenariului unui film de acţiune: cine erau cei buni, cine erau cei răi, cine şi cum era eroul (!) principal şi, mai ales, cum s-a terminat. Dar, dincolo de "necuviinţă", problema mea e că nu ştiu să răspund clar şi concis la întrebările acelea simple; nici măcar nu ştiu dacă s-a terminat cu adevărat, dacă putem trece la povestea sau la filmul următor. În acelaşi timp ştiu şi că fiica mea are dreptate: de unde priveşte ea, anii şaptezeci sau cincizeci sau secolul paişpe sînt cam tot una. Un trecut netrăit prin experienţa proprie ale cărui repere temporale exacte sînt complet nerelevante şi plictisitoare şi din care nu prezintă interes - şi asta poate mai mult pentru a-mi face mie plăcere - decît momentele cele mai "palpitante" ale naraţiunii. De ce ar interesa-o vizita în China sau Plenara "cu cultura" din vara lui '71 (sau era în '72?). Istoricii - şi poate că şi unii oameni politici - ştiu de multă vreme că "cei ce nu cunosc istoria sînt condamnaţi să o repete". De la 1914 încoace, anul publicării textului lui Freud Rememorare, repetiţie şi eliberare,