După invadarea Cehoslovaciei în 1968, Praga, atât de plânsă în Europa, este mai tot timpul pustie. Nu ştiu de ce, văzând-o, mă umflă un sentiment naţional... Că noi, românii, nu participarăm la ocuparea ei? Se poate. Deşi lucrul se petrecuse spre mirarea şi lauda Europei, acasă nu mă prea mândrisem. Aici, însă, totuşi, la Praga, fără să vreau, din instinct, probabil, mă apucase una din crizele mele de naţionalism, nu prea frecvente, ce-i drept. În epocă, asta mi se păruse un paradox: noi, care puteam să fim mai sovietici decât sovieticii şi mai marxişti decât marxiştii în chestiunile de dogmă generală, să fim aplaudaţi că nu fuseserăm de acord... A se slăbi!

De aceea, vizitând Praga, nici nu prea mă mai dădeam de român. Să nu se creadă cumva că mă fălesc cu un lucru fals, în care, dacă e să fiu sincer, nici nu cred.

Dar să vedeţi ce mi s-a întâmplat mie într-una din puţinele zile petrecute în, cum îi ziceau nemţii, pe vremuri, Oraşul de aur.

Musai, pentru orice turist, să vadă Orologiul din centrul istoric, unde figurinele medievale apar pe cadran ca pe o scenă, salutând localnicii şi vestind orele. Stau şi aştept să se facă douăsprezece fix, astfel se nimeri... Iar când orologiul bate cele 12 ore, îmi potrivesc grijuliu ceasul de mână, sovietic, culmea! unul, Pobeda, ieftin, sigur că mă aflu prima dată, cu adevărat, la ora Europei centrale.

Uitându-mă la Pobeda mea, îmi adusesem aminte de soldaţii sovietici, la Bucureşti, jefuind lumea de ceasuri: faimosul davai ceas, mult mai adânc intrat în ţinerea de minte a poporului român, decât Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Când e vorba de băşcălie, nimeni nu ne întrece, fie şi în momentele cele mai dramatice ale istoriei. De unde, cupletul de revistă al lui Constantin Tănase, ştampilând regimul: Davai ceas, davai moşie, haroşo tovărăşie!

Aflu de la un prieten praghez că ruşii,