De mai bine de trei ani nu am avut asemenea senzatie reconfortanta ascultind un disc romanesc. Precedentul s-a numit Plum Brandy Blues, al clujeano-canadienilor Nightlosers. Actualul se cheama Trafic Greu si este semnat George Baicea. E bine sa se stie ca Baicea este cel mai bun chitarist de la noi. Si nu mi-e jena sa afirm ca omul asta intretine cu Fender-ul o relatie pe care numai la cei mari o putem depista.
Baicea a cintat de placere cu diversi interpreti si instrumentisti jazz-rock. Fiind functionar al unei institutii de stat, el nu si-a pus problema in mod serios sa devina muzician profesionist. A contat, cred, si faptul ca, la noi, nu se poate trai din aceasta profesie decit daca accepti sa-ti folosesti talentul pentru a incinta diverse urechi clapauge, la nunti, botezuri, cumetrii sau inmormintari. Ca si in profesiunea de scriitor, unde atitia oameni talentati, autori de carti valoroase, traiesc din ziaristica sau din expediente mai mult sau mai putin onora(n)te.
Si ca multi scriitori, George Baicea si-a perfectionat in singuratate stilul interpretativ pina la un nivel de unde poate privi cu mindrie in jur. Nefiind sub stresul vreunui contract sau al „cerintelor pietei“, el a putut sa voiajeze printre curente diverse si, aparent, contrapuse, de la blues la jazz-rock-progresiv. Lasind la o parte „cirligele“ obisnuite fiecarui gen, ceea ce „tine“ in prestatiile chitaristice de pe cele sapte piese ale discului de fata, ceea ce se simte de la prima la ultima vibratie, este pofta de a cinta la acest instrument care a innebunit atitea generatii. Baicea nu cinta la chitara – el vorbeste cu ajutorul ei! Ca si Jimi Hendrix, caruia ii aduce un omagiu in piesa nr. 5, Baicea gaseste modalitatea ca, prin ciupituri, sa scoata din corzile nemilos apasate cuvinte ce n-au nevoie de traducere, fiind ele in limba universala a rockultorilor.
Sigur
