Asa si-asa. E tot ce le-am putut spune celor care ne-au intrebat, cu aviditate, cum a fost Edinburgh-ul de anul acesta. Asta cind n-am preferat, pur si simplu, sa vorbim despre vreme (care a fost, intr-adevar, fabuloasa pe toata durata festivalului). Dar daca Emma Thompson (in Q&-ul cu public din ultima zi) a spart gheata, infierind intreaga industrie de film britanica, noi de ce n-am face-o? Ei bine, editia #55 a fost una sleampata foc (precum se va vedea cine). Spre deosebire insa de Cannes, a avut grija sa inceapa (cu Le fabuleux destin d’Amélie Poulain, r. Jean-Pierre Jeunet) si sa se incheie (cu Wit, r. Mike Nichols) intr-o nota net superioara.
– Esti de acord cu ce-am scris pina acum?
– Cum sa nu fiu – mai ales ca m-ai scutit de grija de-a face sapoul?… Faptul ca festivalul s-a deschis cu Le fabuleux destin d’Amélie Poulain a fost, evident, o palma data festivalului de la Cannes, care-l refuzase, dupa cum stii; asta mi se pare chiar comic – adica englezii, care supraevalueaza cit pot filmele lor si care nu dau doi bani pe filmele frantuzesti, se trezesc dintr-odata mari amatori de Cinéma Français „nouvelle tendance“… Ei, care marginalizeaza orice e formalism autohton (vezi Greenaway, Jarman etc.), se fac aparatorii din oficiu ai formalismului frantuzesc si tot ei, care au transformat „working class“-ul intr-un soi de gen cinematografic de sine statator, la concurenta cu musicalul, ridica in slavi un filmulet evazionist, o fabula realist poetica postmoderna, plina de gaselnite sic si de ritm videoclipat!! Ca sa vezi pina unde poate merge politica: e ca si cum Cannes-ul ar fi deschis editia din ’96 cu Trainspotting! (In paranteza fie spus – dar numai in paranteza –, ultimul Danny Boyle, Vacuuming Completely Nude in Paradise, mi s-a parut la fel de „reusit“ ca The Beach cu DiCaprio… Doar titlul e misto.)
– Buna palma; cu atit mai us
