In martie 1998 ne intorceam – subsemnata, prof. germanist O. Nicolae si Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, cu soferul lui, din Germania. Plecasem la amiaza din Leipzig, de la Tirgul de carte, si pe la ora noua seara ne-am oprit undeva linga Linz, in Austria, sa cautam o pensiune pentru innoptat.
Era intuneric deplin in asezarea aceea umana. Nici o lumina nu razbatea prin jaluzelele caselor, iar becurile rare nu reuseau sa dea viata locului. Undeva, in dreapta, negrul Dunarii, punctat ici si colo halucinant de cite o raza de luna, imi parea complet agresiv. Dar cel mai sinistru, mai de neinteles mi s-a parut faptul ca nu se vedea nici tipenie de om nicaieri. Ca nu se auzea nici un latrat de ciine, nici o voce de copil uitat cu joaca in drum, nici un zgomot de masina. Ca nici o vaca sau caruta cu cai nu traversau – helas! – lenes si atit de romaneste strada!
Nici o urma de viata nu era, in afara vocilor noastre nesigure si lipsite de halou, in asezarea aceea. Si totusi, erau case, copaci, masini parcate, tablite pe care scria numele pensiunilor – dar unde erau oamenii? ma intrebam cu un adevarat spasm de spaima, stind singura linga masina, cit timp companionii mei au umblat, fara rezultat, dupa un loc de mas…
Mi-am amintit de atunci de multe ori, cu sau fara legatura cu cele traite in momentul amintirii, senzatia aceea de spaima. Mi-am amintit-o si in decembrie ’98, cind am batut strazile Manhattan-ului: era o iarna extrem de blinda (la Washington am umblat chiar in tricou cu doar citeva zile in urma!), iar orasul plin de oameni cu figuri destinse, de lumini, de agitatie si… de veverite cenusii imi dadea un confort psihic de care nu ma credeam „in stare“. Am cascat gura la „Gemeni“ – semne ale fortei umane, orgolioase si copilaresti parca, in acelasi timp –, la cladirile de pe Wall Street, la Grand Terminal si m-am urcat, cu aceeasi
