We all are Americans - stă scris pe panglica unei coroane de flori din faţa Ambasadei Statelor Unite de la Sofia. Sîrbii par a împartăşi două sentimente greu de impăcat şi totuşi indisolubil legate între ele: o solidaritate în suferinţă cu oamenii de pe străzile New York-ului, care nu are nevoie de cuvinte mari pentru a se exprima, şi o atitudine critică faţă de Puterea americană, pe care nu o pot reprima. În Macedonia a apărut deja un banc: staţi liniştiti, situaţia este sub control; săptămîna viitoare vor începe negocierile la Kabul, voi schimbaţi ceva în Constituţia voastră şi ei încep să predea armele. Într-un fel, toţi incearcă să plaseze evenimentul în cadrele memoriei, să-l aducă la un déjà-vu, pentru a-l putea interpreta şi reacţiona cît de cît coerent. Si aici intră şi formulele deja mediatice, de genul un al doilea Pearl Harbour sau atac împotriva democraţiei. Personal, îmi e greu să înţeleg şi sentimentul este mai degrabă unul de jamais vu. De la Machiavelli încoace, să spunem, "civilizaţia" ar putea fi considerată, puţin weberian şi cinic, ca ipocrizie legitimă. Scopul scuză mijloacele, se spune în mod curent. Drept care nu puţine sînt mîrşăviile ce au fost făcute in numele unor "cauze nobile" - şi aceasta cu atît mai mult cu cît puterea legitimatoare era mai mare. Această "ipocrizie legitimă" înseamnă însă şi un control al agresivităţii: trebuie să existe totdeauna un scop care să poată fi legitimat - sau invalidat -, adică supus examenului critic, şi o relaţie "raţională" între scop şi mijloace. Iar acest examen al legitimităţii poate fi exersat oricînd şi de către oricine, lăsînd astfel deschisă, de principiu, problema responsabilităţii şi a vinei. Peste morţii de la Hiroshima a fost încă posibil să se aşeze ipocrizia legitimă. La New York a fost vizualizată însăşi moartea acesteia. Oricît ar putea părea de paradoxal, ceea ce este cutremurător î