A traduce poezie, şi mai ales o poezie precum cea a lui Bacovia, este, cred eu, - dincolo de orice competenţe, de orice performanţe, care ele însele trebuie să se situeze undeva foarte sus -, un act de mare credinţă, de sublimă credinţă. Trebuie să crezi, să ai convingerea nestrămutată, chiar dacă cele mai bune argumente raţionale ţi-o contrazic, că poezia poate fi transpusă dintr-o limbă într-alta fără să-şi schimbe fiinţa esenţială, deşi toate teoriile poeticienilor (dintre care cei mai buni sunt totodată poeţi) spun că asta nu-i cu putinţă. Sau e cu putinţă doar în parte. Dar se poate oare discuta în termeni de compromis rezonabil când este vorba despre poezie? Şi de aceea mă întorc la ceea ce tocmai am spus: ca să traduci bine poezie - dincolo de "meşteşugul" pe care trebuie să-l stăpâneşti - trebuie să crezi cu fervoare că tu eşti cel ales şi că prin tine se va petrece miracolul prin care un poem se va schimba fără a se schimba.

Mă gândesc că poate literatura, cultura română au dus mare lipsă de asemenea tip de traducător iluminat, care nu poate fi el însuşi decât un mare poet. Încrezător în poezia lui şi în marea poezie a lumii, care pentru el nu poate exista decât în absolută comunicare, ca tot integrat şi care îşi corespunde, un asemenea traducător există, astăzi, din fericire pentru noi şi pentru poezie. Din umbra zidurilor catedralei din Chartres, Miron Kiropol ne trimite, cu o mistică energie care ni se transmite şi nouă, tuturor celor care iubim poezia, misterioase mesaje: transpuneri ale unor poeţi francezi din secolul al XVI-lea în limba română (a se vedea cartea recent apărută la Albatros), dar şi transpuneri în franceză ale unor poeţi români ca Eminescu (traducere apărută la Editura Eminescu) sau Bacovia (a cărui traducere, apărută la Editura Timpul, în 2000, în ediţie bilingvă, îmi prilejuieşte aceste rânduri). Este vorba despre volumul P