De la vechiul şi obştescul "trebuie să văd ca să cred", la mai noul şi publicitarul "seeing is believing", a vedea era considerat piatra de încercare a adevărului, expresia ultimă şi palpabilă a realităţii. De cînd cu "revoluţiile în direct", noua deviză a lui Toma necredinciosul se pare însă că trebuie să fie una post-cartesiană, ca să spun aşa, de genul văd, deci mă îndoiesc. Nu este vorba aici despre trivialul "a minţi poporul cu televizorul", ci despre faptul mult mai profund - banalizat şi el, de fapt - că realitatea a devenit o construcţie imagistico-mediatică, locul ei fiind pe sticlă. Sursa realităţii noastre cea de toate zilele este astfel un Altul, delegat să pipăie realitatea în locul nostru şi să (ne) urle este! Şi ceea ce vede El este uneori mai "real" decît ceea ce vedem noi: nu îndrăznesc, de pildă, să mai vorbesc despre morţii de la Revoluţie - deşi pe unii i-am văzut cu ochii mei - deoarece mi s-a replicat de prea multe ori că, ce naiba, doar ştiu că nu a fost nici o revoluţie! Care este atunci realitatea acelor zile de decembrie? Amintesc acest lucru deoarece el este profund legat de o problemă şi mai profundă, devenită de maximă actualitate: spiritul critic şi democraţia. Orice societate cunoaşte schimbări. Societatea democratică - sau, mai larg, ceea ce numim, fie şi confuz, civilizaţia modernă (europeană) - este însă singura, din cîte ştiu eu, care se gîndeşte pe sine ca schimbare, ca proiect uman raţional şi nu ca împlinire a unei Ordini celeste revelate. De aceea nici nu poate fi, fără a-şi trăda fundamentele, o ordine definitivă, care încetează să-şi mai gîndească critic schimbarea. Punerea permanentă în discuţie a practicilor democraţiei este, din acest punct de vedere, principiul însuşi al democraţiei. Este esenţial, cred, să ne amintim mai ales acum de acest truism, cel puţin din două motive. Primul

este acela că instalarea non