N-am crezut, mărturisesc, că voi apuca, în viaţă fiind, căderea lui Ceauşescu şi a odiosului său regim politico-economic. În disperarea mea (a noastră), credeam în puterea lui de supravieţuire. Şi-mi blestemam zilele. Tot acel Glasnost al lui Gorbaciov mi se părea că e un fleac pentru "geniul Carpaţilor". Mai ales că se ştia de o înfruntare teribilă între cei doi, Ceauşescu arătîndu-se sigur pe sine şi parcă invulnerabil. De-abia tîrziu, în noiembrie 1989, cînd în aceeaşi zi a căzut şi zidul Berlinului şi, la Sofia, Todor Jivkov, am început să sper că voi apuca, şi eu, căderea lui Ceauşescu. Şi evenimentele au avut desfăşurarea ştiută. Mai întîi revolta de la Timişoara şi, apoi, prin contagiune, ridicarea revoluţionară de la Bucureşti din 21-22 decembrie 1989. A fost, cred cu tărie, o revoluţie, atunci, în acele două zile memorabile, fie şi pentru că a lichidat un sistem, înlocuindu-l, treptat, cu un altul opus, capitalist, al libertăţii expresiei şi al pluripartidismului. Începea, deci, era pluripartidismului. Mulţi colegi, dintre scriitori, s-au angajat pe calea activismului politic. Argumente aveau din belşug. Asemuiau perioada noastră cu cea a paşoptismului şi considerau că, precum atunci, la mijlocul secolului al XIX-lea, scriitorii de seamă au datoria să coboare în for, devenind fruntaşi politici. Au existat, desigur, şi alte puncte de vedere. Legatarii partidelor istorice considerau, pe dreptate, că reactivarea lor e o misiune înalt patriotică şi că ei sînt chemaţi să reia locul central pe harta politică a ţării. Din păcate, legatarii afişaţi nu prea înţelegeau multe pentru ceea ce doreau să înfăptuiască. Ignorau, în primul rînd, realitatea istorică a patru decenii şi mai bine de comunism care a creat alte mentalităţi, alte habitudini, un alt mod de a concepe şi percepe realul. P.N.Ţ., care şi-a adăugat precizarea de creştin-democrat, chiar în frunte cu