Ca să încep să scriu am fost pe stradă. Am vorbit cu nişte oameni. Ei mi-au povestit despre statul român care-i dezamăgeşte al naibii, despre nervii lor de oameni de pe stradă, despre circa financiară; unii au înţeles doar tutun şi au vorbit şi au tăcut despre cafeaua de dimineaţă, plictiseală, obişnuinţă, plăcere, mi-au făcut cu ochiul, mi-au spus seara-n pat, am auzit cîte ceva despre serviciile lor exasperante, veceul din liceu, o bătrînică a zis ptiu, drace, nu ştiu ea ce a înţeles, altcineva mi-a vorbit despre moarte. Că o aşteaptă. Şi că nu fumează. Acasă, pe un scaun, m-am gîndit la toate astea şi am zis că o să scriu. La început am desenat o răţuşcă. Apoi, fără să-mi dau seama, am început să caligrafiez cu o încetineală sublimă literele acelea lăbărţate şi imense de clasa întîi. Am scris Crestele înzăpezite ale munţilor Carpaţi. Abia cînd mi l-am imaginat pe sfîntul Nicolae stînd sobru şi bărbos pe perete cu halou şi cu o ţigară-n gură mi-a trecut prin cap că nu pot să scriu. Şi, ca prin farmec atunci, urechile mi s-au deschis cu totul lumii ăsteia şi am auzit ca pe un crocodil mecanic bormaşina vecinului de la doi despicînd pereţii. Şi alarmele maşinilor pornind şi pe 3 Sud Est. Am văzut blocurile, o femeie scuturînd un preş. Am privit-o îndelung şi-am spus nu; oamenii ăia de pe stradă, răbdare şi tutun, vorbele lor, însă, s-au învălmăşit cu totul, nu mai aveau nici un sens. Apoi am văzut alte blocuri, o dimineaţă tulbure, un pic ceţoasă, m-am văzut cu o tichiuţă roşie pe cap coborînd scările de la etajul patru, apartament patruzeci, am ieşit afară, nu era Radu, nu era nici Cristi, nu era nimeni. Au venit mai tîrziu doar Bebe şi Cosmin, Bebe stătea şi el la etajul patru, etajul cu fantome, numai că în alt bloc, amîndoi erau la

şcoală şi nu mi-erau prieteni, mi-au prins mîna la spate, au rîs şi am intrat într-o altă scară, şi nu mai ştiu ce scria