C harles Darwin, cu teoriile lui despre originea şi evoluţia speciilor, despre selecţia naturală, sexuală şi artificială, este un dulce copil pe lîngă omul postmodern, care descoperă că ideile istorico-biologice, evoluţioniste, lineare, cauzale sînt pure idioţenii. În haosul de azi, care tinde să repete haosul primordial, nimic nu decurge din nimic, nimic nu se explică prin nimic, evoluţia istorică a speciilor şi, mai cu seamă, a speciei umane este contrazisă în existenţa sa, totul este dat peste cap de paradoxuri şi super-paradoxuri care exclud orice cauzalitate sau noimă. Credinţa unor popoare din vechime, inclusiv a dacilor - popor antic, care se bucură, azi, de un nou cult, suav mediatizat - era thanatofilă, drept care omul sacrificat pornea fericit către zeul suprem, Zamolxe (sau Zalmoxis). Omului contemporan, aflat pe culmile modernităţii, filozofia şi practica de acum peste două mii de ani i se par naive, primitive, desuete, barbare sau, cum se spune într-un limbaj adecvat, lipsite de pragmatism şi eficienţă. Ei bine, naivul este el! Evenimentele cutremurătoare din America începutului

de mileniu al treilea contrazic orice idee de evoluţie a speciei umane, cel puţin sub raport spiritual: indivizi reali, palpabili (pînă la un moment dat), educaţi, antrenaţi, îndoctrinaţi, cred că zeul suprem îi aşteaptă cu braţele deschise în paradis dacă ei mor, dar nu oricum, ci printr-o moarte violentă, care trebuie să atragă moartea violentă a altor oameni, cu cît mai mulţi, cu atît mai bine (iată şi intersecţia cu pragmatismul şi eficienţa impuse de modernitate), chiar dacă aceşti oameni sacrificaţi fără voia lor nu le împărtăşesc credinţa. Un paradox îngrijorător al teoriei evoluţioniste! Un alt paradox, un super-paradox, este acela că, în anumite colţuri ale lumii, alţi oameni păreau fericiţi de acest holocaust, rîdeau, dansau, fluturau mîinile în semn de victor