Sinceritate... de profesor Despre învăţămînt şi neajunsurile lui s-a tot scris, iar eu eram printre persoanele cel mai puţin probabil predispuse să se... remarce pe această temă, întrucît am ales, am deliberat asupra acestui domeniu. "Salarii mici...", "monotonie...", "plictiseală...", "trebuie să ai multă răbdare...", toate acestea sînt clişee (relevante pentru unii), despre ce rău e în învăţămînt. Cu toate acestea, în măsura în care îţi asumi statutul de profesor, implicit îţi asumi şi aceste neajunsuri. Ceea ce am şi făcut. 2 ani. Vara aceasta, cu ocazia examenului de definitivat, am constatat cu stupoare că cei de la care se aşteaptă să schimbe lucrurile (adică generaţiile noi de profesori), perpetuează aceleaşi greşeli, fără a manifesta nici măcar un pic de inventivitate în practicile devenite astfel desuete. Pentru a nu lăsa revolta să mă facă să devin prolixă, iată faptele: dacă în facultate înveţi (şi e absolut normal) mult mai mult decît îţi va trebui să predai, ei bine, pentru dfinitivat, programa e de o stupiditate crasă. Există un modul pedagogic, un mamut de definiţii cu limbaj de lemn, fără nici o aplicabilitate practică şi care nu oferă nici o certitudine proaspătului profesor că asimilindu-l va face faţă onorabil unei clase de elevi emancipaţi, ca cei din ziua de azi. Există şi nişte circumstanţe atenuante pentru candidatul la definitivat: vară, cald, materia de învăţat - insipidă, stupidă, revoltător de absurdă, bibliografia - direct proporţională cu numărul de profesori de pedagogie care publică manuale (ante sau post doctorale), candidaţii - prost informaţi despre cînd, unde, cum au loc examenele, secretarele - la fel de reticente ca în vremea studenţiei noastre... Cu toate acestea, nimic nu ar fi împiedicat examenul să se desfăşoare normal; se puteau crea subiecte deştepte pe o programă aberantă, subiecte care să permită detaşarea efectivă