Într-o inventariere cît mai completă a tipurilor de discurs pe care le producem sau le ascultăm în viaţa de zi cu zi, ar trebui să ajungem la un moment dat şi la povestirea viselor. O activitate obişnuită, episod banal al conversaţiilor familiare, dar avînd şi reflexe instituţionalizate: în profeţii, în magie, în psihanaliză, în literatură. în literatura română visul mi se pare bine reprezentat: istoria lui locală ar putea începe cu Mănăstirea Argeşului, trecînd apoi prin Eminescu şi nuvelele lui Caragiale, pentru a ajunge la onirişti şi la descripţiile minuţioase din proza lui Cărtărescu. Nu la fel de puternică e investigarea teoretică a temei; avînd însă în vedere circulaţia internaţională a ideilor, mai mult sau mai puţin recentele preocupări de prin alte părţi pentru constituirea unui corpus literar oniric şi pentru analiza sa ar putea produce şi la noi o creştere a interesului în domeniu. Din perspectiva lingvisticii textului şi a analizei discursului, întrebarea principală este în ce măsură povestirea viselor are trăsături specifice, mărci lexicale sau gramaticale, formule sau modalităţi de organizare care să o individualizeze între alte discursuri narative. Asemenea trăsături există, deşi povestitul viselor e în multe secvenţe perfect confundabil cu relatarea unei întîmplări adevărate, a unei experienţe personale, a unui film sau a unei cărţi (eventual cu subiect fantastic). într-un articol pe această temă ("Dream-reporting discourse", în Text, nr. 4, 1984), Benny Shanon şi Rivka Eiferman analizau, pe baza unui corpus oral, situaţia discursivă particulară a povestirii de vise: de articulare logică şi de raţionalizare a unor experienţe psihologice confuze, vagi, care rămîn oricum incontrolabile. Reflexul textual al acestei situaţii e reprezentat de un stil abrupt, de folosirea unor termeni vagi, de încercările de reformulare, produse de insatisfacţia locu