Cind ne-am cunoscut (prin intermediul lui Victor Ivanovici), Néné Culianu era in penultimul an de facultate, iar eu in primul an dupa absolvire. Mi-a fost limpede, de la bun inceput, ca mai tinarul meu amic era mai matur decit mine: cu o formatie mai solida, cu o disciplina interioara incoruptibila si cu o vocatie deja cristalizata. Pe de alta parte, parea timid, aproape retractil. Ceea ce ne lega erau citeva intrebari „absolute“ (adica rostite ultimativ, à la russe) despre Absolut. Bijbiiam, cum s-ar spune, in acelasi mister. In ce ma priveste, eram epatat de lecturile si inzestrarile lui, acestea din urma avind, in mod vadit, insemnele fenomenalului. Lucra rapid si intens, cu o putere de concentrare care putea acoperi, fara fisura, zile si nopti intregi. La un moment dat, m-a gazduit in camera lui din strada Turda, de o perfecta precaritate: neincalzita in plina iarna, cu un pat ingust acoperit de carti (asa incit noi dormeam pe jos), fara anexele minimale ale unei gospodarii. Néné avea aerul ca nu maninca niciodata: daca erai atent, il puteai surprinde, uneori, bind lapte cu putina miere. Intr-o noapte, l-am vazut asezat „in lotus“ linga masina de scris, pentru a-si incheia lucrarea de licenta: un text despre Giordano Bruno, redactat torential, direct in italieneste, intr-un timp record. Era, totusi, o gazda indatoritoare. Impreuna cu prietena mea de-atunci ne simteam protejati cu grija, ca de un frate mai mare, desi, in realitate, „batrinii“ eram noi.
Plecarea lui definitiva m-a afectat, fara a ma surprinde. Simtisem intotdeauna ca apartine altui context, ca trebuia sa evolueze pe o scena mai larga. Regretam insa suspendarea abrupta a unui dialog, care nu avusese ragazul de a se rotunji, de a-si epuiza potentialul. Intilnirea noastra fusese extrem de vie, dar raminea frugala, neconsumata. Dovada e incetarea oricarei comunicari pina in mai 1977, cind,
