Inainte de a intra in expozitie*, uitati tot ce stiati despre autoportret, tot ceea ce citiserati in cartea lui Octavian Paler, Un muzeu in labirint – istorie subiectiva a autoportretului.
Fiindca autoportretul din a doua jumatate a secolului al XX-lea (1950-2000) nu mai seamana autoportretului clasic. El nu mai exista niciodata singur, nu se mai justifica in sine si pentru sine. Daca pictura batalista a disparut, si hoitul ei a cazut peste lesul scenelor mitologice ori de gen, peisajul a supravietuit, ca si natura moarta, pina in secolul al XX-lea. Autoportretul, gen elitist, a trebuit sa dea o lupta dura impotriva pozei-de-buletin; dar a izbutit – a izbutit sa arate ca identitatea trece prin introspectie. Autoportretul este, in ordinea vizualului, ceea ce este autobiografia in ordinea cuvintului – vezi Michel Lejeune (Moi je, istoria autobiografiei), dovedind, de-ar mai fi trebuit, ca narcisismul este o alta forma de agregare a autojustificarii.
Trei sint liniile de forta gasite de Ileana Pintilie in autoportretul romanesc din aceasta perioada.
Acumularea
Artistul nu mai este sigur de unicitatea identitatii sale si si-o repeta in doua exemplare, care intra in dialog, sau o reia ca simplu exercitiu de stil. Asa fac Suzana Fantanaru (doua pasteluri, 1988) si mai academicul Octav Grigorescu, alternind tusa lata, neteda, a guasei, cu linia subtire, dürerian de precisa, a creionului. In aceeasi categorie se incadreaza si neorealistul Teodor Graur (doua portrete acrilice, 1991), unde duritatea figurii citeaza afisele de filme-cu-bataie-si-vandamme ale ultimului deceniu.
Tot ca exercitii de stil pot fi considerate si perechea de colaje ale Getei Bratescu, cu fotografii forfecate (Capricii 9), sau cele patru desene ale aceleiasi autoare, care isi vede fara simpatie fata imbatrinita, incarcind-o, fellinian, cu tot mai mult machiaj, in
