L-am vazut de multe ori pe Hanno Höfer la televizor, cu trupa Nightlosers. Din pacate niciodata live. I-am vazut si primul film, Telefon in strainatate, premiat la Festivalul CineMAiubit. Am avut emotii cind i-am cerut sa-mi acorde acest interviu. Stiam ca e un om retras si nu foarte dornic de mediatizare. Nu are nici pe departe un comportament de vedeta, iar muzica lui, prea putin comerciala, nu poate fi ascultata in maxi-taxiuri sau tramvaie. In plus, e un laconic prin excelenta: filmele lui sint scurt-metraje, cel putin pina una, alta, aparitiile sale sint rare, comentariile personale despre ceea ce face el insusi aproape absente. Vorbeste putin si numai atunci cind e nevoie sau atunci cind are cu adevarat ceva de spus. Se inrudeste cu marii nostri interpreti de jazz, are mult din austeritatea si discretia acestora, fara a fi insa un elitist care strimba din nas la zgomotele obisnuite si nerafinate ale lumii.

Cum e sa fii altceva?

Esti dintr-o familie de nemti. Ce a insemnat pentru tine, in bine si in rau, acest lucru? Cum e sa fii altceva?

E foarte folositor sa fii altceva, fiind in acelasi timp la fel cu ceilalti. Au fost situatii in care, intr-adevar, nu eram avantajat de aceasta diferenta si altele in care eram. As putea sa dau o multime de exemple in acest sens. Cind eram copil, de exemplu, se intimpla ca in fata blocului sa aiba loc cite o bataie si se lasa cu „hitleristule!“ (cind era bine era „Beckenbauer“, dar mai rar) si altele de felul acesta. Ma cam deranjau toate lucrurile astea, chiar daca ele erau in fond benigne. Sau imi aduc aminte ca veneam acasa impreuna cu o colega de scoala generala. Stateam in Berceni, veneam cu autobuzul si in masina vorbeam amindoi germana. Se intimpla sa sara pe noi tot felul de babe si sa ne certe ca vorbim cum vorbim, chiar daca ele poate nici nu stiau despre ce limba e vorb