Mi-am dorit la inceputul acestui an sa-i iau un interviu lui Gellu Naum. Eram ca vinatorii aceia trufasi care au auzit ca exista undeva un exemplar rar si si-l doresc neaparat in colectia lor. Iar pentru asta se angajeaza intr-o expeditie lunga si grea. Citisem cartea Simonei Popescu despre Gellu Naum si retrezisem astfel in mine entuziasme vechi plus o nevoie, la fel de veche, de fascinatie absoluta. Stabilisem deja cu doamna Lygia data interviului. Urma sa fie intr-o luni, la ora 11, in nu stiu exact ce zi a lunii februarie. In noaptea de dinaintea intilnirii, s-a stirnit un viscol puternic si, pina dimineata, a nins continuu. Avusesem o noapte alba pentru ca baietelul meu de 4 ani racise si avea o febra de 40 de grade. Am sunat-o pe doamna Lygia dimineata pe la ora 10, ca s-o anunt ca sosesc. Mi-a spus aproape plingind ca ar fi bine sa aminam interviul pentru una din zilele urmatoare, pentru ca domnul Gellu s-a simtit foarte rau in noaptea precedenta si tocmai chemase doctorul. Cu glasul ei blind, dar aproape profetic, de mare preoteasa a unui templu secret, mi-a explicat ca viscolul a fost cu siguranta de vina pentru tot. Viscolul acela care a fost, de altfel, singurul din iarna trecuta. Din clipa in care mi-a venit ideea interviului, de la primele telefoane, am simtit ca intru intr-un soi de spatiu magic, intr-un joc al coincidentelor care te ajuta sa intelegi, dar si sa te afunzi tot mai tare. Invatasem lectia aceasta din cartea Simonei. In acea zi de luni am avut multe drumuri de facut. Zapada era mare, masinile mergeau greu, ma luptam din cind in cind cu nametii si nu ma gindeam decit la cele intimplate. Ieseam la un moment dat din Magheru, prin spate pe la Scala, spre Tudor Arghezi. Era un drum pe care il fac adesea si ii stiu fiecare bucatica si fiecare detaliu. Ma gindeam la copilaria mea lipsita de cartile lui Apolodor, visam la un anticariat tainic in ca