Il cunosteam pe Victor Rebengiuc ca orice alt om simplu. Il vazusem jucind roluri mari in Padurea spinzuratilor, in Tanase Scatiu, in Scrisoarea pierduta sau in Morometii si multe alte roluri mai putin rasunatoare pe care le tranforma in adevarate demonstratii de forta. Forta dramatica, artistica, umana. Nu cred ca Victor Rebengiuc are acum nevoie de prezentarile mele. De aceea mi-as fi dorit ca in acest sapou sa pot surprinde si reinvia atmosfera reala a interviului, a intilnirii mele cu acest actor, sa pot oferi ceea ce transcrierea simpla a discutiei noastre nu are cum sa redea. Adica gesturi, expresii, intonatii, si mai ales un anumit zimbet, care venea negresit la finalul fiecarui raspuns, ca o solutie si o concluzie pentru toate. Ne-am intilnit intr-un spatiu neutru, in sala de dezbateri a GDS-ului, care in acea dimineata de toamna era parca prea linistita si lipsita de orice culoare. Victor Rebengiuc a reusit sa invie acea sala vorbind pur si simplu, interpretindu-si discret vorbele, a reusit sa umple un spatiu mare si gol cu energiile sale expansive si pozitive. M-am gindit ca tocmai in aceasta sta secretul actorilor cu adevarat mari, in puterea de a umple un gol, o sala, un personaj, de a-si invalui spectatorul intr-un fel de cocon protector si de a-l hrani astfel, o vreme, cu o hrana dulce, discreta si extrem de esentializata.
„Nu oblig pe nimeni sa ma urmeze“
Am fost avertizata ca, daca am sa va pun o intrebare de jumatate de pagina, dumneavoastra o sa-mi raspundeti cu „da“ sau „nu“. E adevarat?
E foarte adevarat, da.
De ce?
Pentru ca nu-mi place sa vorbesc mult. Am idei putine, fixe si deja cunoscute. Nou nu mai am nimic sa spun si intotdeauna mi-e teama de repetare. Si spun mereu aceleasi lucruri pentru ca inca mai cred in ele si pentru ca nu a mai aparut nimic nou care sa ma faca sa
