Este vorba despre un drum pe care l-am parcurs zilnic sau aproape zilnic timp de patru ani. Foarte rar m-am abătut de la el, n-am luat-o pe nici o scurtătură pentru că nu exista vreuna şi nici pe căi mai ocolite pentru că mereu eram grăbită. N-are importanţă spre ce anume mă îndreptam, drumul în sine contează. Îl ştiam pe de rost, fiecare cotitură, fiecare denivelare a trotuarului, zgomotul paşilor mei pe o anumită piatră de caldarîm, reflexia luminii în fiecare geam, mersul trecătorilor, vocile din jurul meu, alte replici dar, în esenţă, aceleaşi. Totul era previzibil, pe ploaie, pe viscol sau la 40 de grade Celsius, n-aveam niciodată nici o surpriză şi, totuşi, nu mă plictiseam. Îmi închipuiam că voi scrie odată despre acel drum, că îl voi personifica, că îl voi povesti cu duşmănie sau cu duioşie, depinde de stare... şi iată că asta se întîmplă... căci acei patru ani au fost ca şi cum n-ar fi fost, dar drumul, încă, este. Plec, mereu în întîrziere, însă la ore diferite, de obicei orele dimineţii, ceva în jur de nouă jumate sau zece. Jos, la lift, mă întîlnesc cu nea Mihai, lipeşte un afiş la avizier, un mic text care se încheie invariabil cu "vă mulţumim! administraţia". Face poante cu mine, îmi spune cîte un banc, de multe ori sec, îmi urează "succese!". În spatele blocului, în parcare, Aurica, femeia de serviciu, spală covoarele vietnamezilor de la zece sau îşi face de lucru cu mătura pe la ghenă, fredonînd fals un cîntecel. Soţul ei sau Omul cu Şobolani cum este poreclit în anumite cercuri familiale stă pe bordură, fumează "Carpaţi" şi cugetă. Din cînd în cînd se mai răsteşte la Aurica. Fără motiv. O babă de la doi care mă enervează groaznic plimbă înţepată un şoricar bleg. Cîţiva puşti chiulesc de la şcoală (îi ştiu din bloc, dar n-o să-i pîrăsc la părinţi). Joacă fotbal în părculeţ. Trec pe lîngă un trabant din care n-a mai rămas decît caroseria, zace a