Amorul rănit e lucru mare. Inima îţi bate de ţi-ar sări din piept, răsuflarea e toată un şuierat, ochii stau să-ţi iasă din orbite la prima mişcare bruscă. Şi toate astea cînd o vezi pe ea (în rochia ori maşina cumpărate de tine) împreună cu el - un om mic, perfid, ticălos, trădător, vulpe, şacal, hienă... ştiţi restul. Dar cine strică? Ea! - vor răspunde cei mai mulţi dintre bărbaţii României. Ea trebuia să ştie să-i reziste, să nu se lase fermecată de masa de la restaurant, de frumosul lui ghiul de aur alb ori de scînteierea cărţilor de credit din portofelul deschis cu artă. Tot ea ar fi trebuit să pună mai presus de cariera ei, iubirea voastră şi să se gîndească mai degrabă la tot ce-a fost frumos în '96, '97, ba poate şi-un pic din '98 - şi nu la ziua de mîine. Cine sînt însă amorezii? Ca şi altădată, persoane importante, şefi de partide, oameni cu viitorul României în mîini. Nu în amîndouă, întrucît una e ocupată cu stiloul care, zilele acestea, pune pe hîrtie plîngerile pe care vi le-am relatat. Dar să ne întoarcem la fapte, cu mult mai reci decît piatra de mormînt sub care îşi doarme somnul de veci biata raţiune... Actul întîi, cu două săptămîni în urmă: la Veneţia, nu'ş ce comisie a Uniunii Europene pare să dea dreptate României în chestiunea Legitimaţiei de Maghiar. Fericire secretă la Bucureşti, tristeţe estompată la Budapesta - material bun pentru încă un articol politic cu toate atributele unuia de fotbal. Trecem peste el. Actul al doilea, săptămîna trecută: nemulţumit cu 1-0, Adrian Năstase vede şansele unui atac fulgerător chiar cu materialul de luptă al adversarului şi propune ca legitimaţia de UDMR să se transforme în cea de maghiar (şi viţă-vercea, dacă am înţeles bine). Mişcare surprinzătoare, însă binevenită, întrucît are în ea acel germene al compromisului inteligent, în care fiecare parte poate să se proclame victorioasă. Actul al treil