Aparent, un lingvist ar trebui sa se bucure la aparitia unei Legi pentru folosirea limbii romane: impreuna cu multi oameni de cultura care, daca nu depling „stricarea limbii“ (stiut fiind ca aceasta e, ca si „tinerii din ziua de azi“, o lamentatie repetata de secole, rind pe rind, de fiecare generatie), isi exprima totusi o anume nemultumire fata de vorbirea uneori cam prea neglijenta din spatiul comunicarii publice actuale. Ar mai trebui sa se bucure lingvistul, impreuna cu colegii si studentii sai, pentru ca o asemenea lege ar parea sa-i aduca un spor de prestigiu si chiar de venituri: anuntind functii si posturi in „Serviciul pentru folosirea limbii romane“, in Birourile sale judetene, ba chiar, cine stie, permitind aparitia unor pozitii de consilieri si consultanti ai celor care vor tine sa aplice riguros legea. Pina la bucurie, la lectura proiectului de lege se declanseaza totusi mai degraba stupoarea sau amuzamentul. Si se naste o intrebare fundamentala: la ce serveste o lege care se anunta, de la bun inceput, inaplicabila? Pot exista optimisti care sa afirme ca o asemenea lege serveste la a indica directii, orientari, la a pune in evidenta o problema si la a-i sugera solutii ideale. Adevarul e ca o lege inaplicabila si absurda devalorizeaza intii de toate ideea de lege, ba isi acopera de ridicol si obiectul. Din prezentul proiect, cel mai tulburator este chiar Articolul 1: pentru cine stie cit de cit ce inseamna norma lingvistica, raportul dintre norma si uz, dinamica limbii, zonele de variatie si marginea de arbitrariu a deciziilor culturale, ideea ca o lege stabileste folosirea corecta a limbii e o enormitate, careia Articolul 7 – prevederea de contraventii si amenzi – ii confirma comicul caragialian.
A folosi corect o limba de cultura e, bineinteles, o necesitate, dictata de regulile comunicarii si controlata de cele ale prestigiului social. D
