George Pruteanu ar fi ramas oricum in istorie. Alegretto-ul lui mediatic, fandarile sale politice, imbatosarea oximoronica a exhibitionismului sau antimaghiar au toate un inefabil greu de dezlipit de memorie. Senatorul cu pretentii, cindva, moralist-liberale, cu tentative de participare la discutiile din sala GDS, dar care astazi nu se afla in PRM doar fiindca a fost adoptat de catre PDSR, a vrut sa-si puna numele pe o lege. De ce doar „Legea Ticu“ (sau „Legea Lupu“) si nu si „Legea Pruteanu“? Campania sa de acum trei ani pentru o norma de protectie a limbii romane a esuat in surdina. Pare de necrezut nu atit ca parlamentarul – acum PSD – a insistat, cit faptul ca Senatul Romaniei a putut ridica mina, votind aceasta ciudatenie urita care este proiectul de lege pentru folosirea limbii romane in locuri, relatii si institutii publice. Proiectul pus acum pe masa arata atit de aberant si de ridicol, ba mai se loveste de principii si legi, incit el nu poate produce o norma deplina. Este din start impracticabil, iar ca instrument de santaj si abuz, contestabil la orice Curte nationala si, evident, la cea de la Strasbourg.
George Pruteanu si-o fi inchipuit ca este sustinut prin unele exemple din afara. Franta, cu obsesiile ei, are o lege, dar pastreaza minima decenta de a se „opri“ la proportiile in utilizarea limbii franceze. S-a amintit, intr-un articol semnat acum citeva saptamini de catre Bogdan Lefter, de legea slovaca – indreptata mai curind impotriva maghiarilor de acolo, neaplicata in extenso niciodata si apoi abrogata. Un alt caz posibil de invocat a fost cel al reglementarilor de folosire a limbii romane in Republica Modova. Intrucit media electronica era (este) dominata de posturile rusesti, Parlamentul de la Chisinau a discutat o lege care impunea emiterea in limba romana in proportie corespunzatoare cu cea a etniei (circa 66%). Contextul limbilor in Republ