La pian: Mihaela Ursuleasa
Evoluţia copiilor-minune rămâne, la timpul copilăriei lor, o perspectivă enigmatică. Pe Mihaela Ursuleasa am ascultat-o la Braşov pe când avea mai puţin de opt ani, vârsta debutului ei la Bucureşti. Cânta un concert de Mozart: suspendată pe scaun, picioarele nu ajungeau la pedale, mâna mică găsea cum să se deschidă suficient pentru a cuprinde ce era necesar pe claviatură. Înţelegea sau pur şi simplu era în muzică. A rupt lanţul românesc şi a plecat la Viena. A ascultat-o acolo Claudio Abado. I-a asigurat o bursă importantă, i-a impus un program de studii muzicale (interdicţie de a mai practica un timp solistica), un program de cultură generală. Academia de muzică din Viena, învăţământ liceal organizat, plus cultură generală: limbi străine, literatură, muzee. La 16 ani lua premiul I la Concursul "Clara Haskil". La Vevey, în Elveţia (din 120 de concurenţi). Astăzi, la 23 de ani este între "Pianiştii anului 2001", alături de Radu Lupu, Maurizio Pollini, Marta Angerich etc.
Cel mai extraordinar efect al cântului ei matur este o originalitate suverană. De la prima secvenţă, în care intră abrupt, a iniţiat iluzia improvizaţiei imaginative-schubertiană în neastâmpăr; şi-o murmură ca pentru ea însăşi, o menţine cu elan câtă vreme îi durează ardoarea în măsuri scrise pentru a trece, cu uşurinţa celui căruia sunetele i se nasc din memorie sau invenţie proaspătă, la o altfel de confesiune. Cele Trei piese pentru pian sunt din ultimul an al existenţei lui Schubert. Mihaela Ursuleasa le aude "împreună". Amploarea, complicaţiile de scriitură atestă faptul că omul inspiraţiei, al ideii imediate, evita modelele lirismului său spontan. Ceea ce era cândva instinct muzical, la mica pianistă nu şi-a temperat ritmul de regenerare (în fond, acesta este problema devenirii copiilor-minune). Pianistica ei este atât de perfecţionată, printr-un ant