Nu putem decit sa regretam ca un eveniment precum cel organizat de Paula Ribariu in spatiul de la Sala Dalles s-a scurs intr-un anonimat aproape perfect. Donatia S. Rosei si Paula Ribariu, expusa pentru doar cincisprezece zile, a stat sub semnul originalitatii, nu doar prin opera expusa aici, ci mai ales prin ceea ce ni se propunea. Paula Ribariu isi oferea intreaga creatie spre a fi donata muzeelor si altor institutii. Fapt aproape incredibil pentru zilele noastre, dar care, surprinzator, nu a avut darul sa scoata din amorteala cotidiana o anume elita a culturii noastre.

Timp de doua saptamini, intr-un spatiu destul de degradat, dar, cu toate acestea, unul dintre cele mai bune spatii de expunere, Paula Ribariu si-a asteptat cu stoicism potentialii beneficiari. In final, citeva mari muzee din tara au constientizat oferta, fara insa ca gestul sa poata fi dus pina la capat. Multe dintre lucrari isi reiau locul in atelierul artistei. Ce sa insemne acest lucru? O lipsa de intelegere a gestului, o expresie a apatiei generale in care ne aflam, o proasta organizare a evenimentului? Intrebarile se pot succeda, explicatiile pot fi multiple, dar un lucru este sigur: numele Paulei Ribariu ar fi trebuit sa fie suficient pentru ca toate aceste potentiale impedimente sa dispara. Avem aici imaginea unei creatii considerate un fenomen singular in plastica romaneasca, depasind prin semnificatii zona stricta a limbajului. O arta de sinteza, a carei lectura implica trepte diferite ale cunoasterii. O sinteza vizuala ce porneste de la explorarea unei mitologii colective, cu elemente de antropologie culturala, de misticism, un lexic arhaic, lecturat intr-o conceptie moderna.

Regasirea in sacru, in mit este provocarea pe care Paula Ribariu ne-a facut-o de-a lungul anilor. De la pictura la obiect, de la tablou la ansambluri scenografice, ea ne-a propus sa constient