La ce servesc congresele?
Congresele reprezinta, cu siguranta, evenimente dintre cele mai importante in activitatea comparatista. Istoria Asociatiei Internationale de Literatura Comparata (AILC), creata in 1954, e ritmata de congrese trienale, incepind cu cel dintii, tinut la Venetia, in 1955, urmat de cel de-al doilea, la Chapel Hill, in 1958, si asa mai departe, pina la cel din urma, la Pretoria, in 2000. Fiecare congres, desfasurat intr-o alta mare metropola a lumii, intr-un climat de cordialitate si libertate absoluta a cuvintului, e nu doar o manifestare stiintifica de prim ordin, ci si o excelenta ocazie de intilniri, dezbateri, schimburi de opinii, cunoastere reciproca. El serveste, de asemenea, revizuirii si actualizarii problematicii comparatiste, orientarii spre noile orizonturi ale cercetarii.
Problema care se pune – si pe care o pudoare vinovata ne impiedica, de obicei, s-o discutam – e daca, tinind seama de perspectiva lor universitara si de numarul tot mai mare de participanti, congresele din zilele noastre reusesc sa-si realizeze telurile intr-un mod satisfacator. Spre a raspunde acestei intrebari, permiteti-mi, ca un comparatist care se respecta, sa procedez la… o comparatie. Voi incerca sa evoc sumar un congres tinut in 1930 si, apoi, un altul, recent, cel din Edmonton, din 1994.
In ceea ce-l priveste pe cel dintii, ignor, din pacate, ce s-a discutat. Dispun doar de o fotografie, care-mi pare insa edificatoare, daca nu asupra temelor la ordinea de zi, cel putin asupra atmosferei si a spiritului dezbaterilor. Inchipuiti-va 15 domni gravi si respectabili, imbracati cu distinctie, preocupati evident de propria imagine. Toti au depasit probabil 50 de ani. Pe fetele lor se citeste constiinta senina si linistita de detinatori ai adevarului dar si raspunderea asumata a unui leadership, atit cultural, cit si civic. Sint, fara doar si
