Nicolae Manolescu a scris despre poezia si proza optzecista pe masura ce aceasta aparea, „la rind“ cu scrieri ale mai vechilor generatii. Aparent, criticul observa fata de tineri si virstnici aceeasi impersonalitate, disponibilitate fata de inovatie, daca este estetica, evaluare a operei si nu a omului, a concretului textual si nu a „zgomotului“ ideologic sau teoretic din jurul ei. in fapt, distanta fata de tinerii poeti a fost indulcita de legendarul „Cenaclu de Luni“. Cum va fi fost atmosfera de acolo? Pentru un non-participant, ca mine, ea este la fel de greu de imaginat ca aceea de la „Zburatorul“.

O singura data povesteste Manolescu ceva concret, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student „uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ“. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind - as zice eu - cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit „tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului“ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii. Multi ani mai tirziu l-am auzit eu insumi pe Mircea Cartarescu citind la Haga un fragment din romanul Orbitor. Impresia a fost la fel de coplesitoare si s-a datorat, probabil, unei aceleiasi stranii combinatii de incandescenta a textului si raceala a tonului lecturii, de contrastul dintre intensitatea fetei lui Cartarescu, transparent de palide, si egalitatea transanta a vocii lipsite de orice emotie. Intimitatea creata de autor si distanta interpusa de cititor: sint cei doi, oare, vreodata, aceeasi persoana? Nicolae Manolescu va fi simtit si in alte zile de luni cum privirea, vocea, gestica poetului se interpuneau intre el si textul acestui