Vizele au fost ridicate. Un sentiment de uşurare a venit să vindece frustrarea naţională. Vizele deveniseră o obsesie în spaţiul public, mai ales după ce fraţii bulgari scăpaseră de ele la începutul anului. De fapt, nici România nu mai era pe lista neagră, ar fi fost aberant ca Uniunea Europeană să negocieze integrarea unei ţări de pe lista indezirabililor. Aşa că s-a găsit o soluţie de compromis duplicitar, ca orice compromis: România figura pe lista albă, cu un astersc, urmînd ca vizele să fie ridicate după ce se va securiza frontiera. La precedenta întîlnire a miniştrilor de Interne, din septembrie, am fost foarte aproape. Nu s-a comunicat atunci oficial, dar se ştia că Austria s-a opus şi Germania a avut oarecare rezerve. De atunci, ministrul Ioan Rus a făcut naveta Bucureşti-Bruxelles-Berlin-Viena pentru a-i convinge pe cei de acolo că se lucrează la securizarea frontierei. În plan intern, generali-baroni ai Internelor au fost văzuţi des la televizor dînd rapoarte detaliate, semn că măcar au fost puşi la treabă. De fapt, argumentul de atunci al Austriei era mai degrabă iraţional. Se spunea că diferenţa de venit dintre români şi cetăţenii Uniunii este prea mare şi odată ridicate vizele s-ar produce un val migrator uriaş. Parcă ministrul austriac de Interne (despre care se spune că a avut în septembrie o reacţie de sit-com: over my dead body) auzise bancul cu ultimul care stinge lumina în ţară. De ce ţine acest argument mai degrabă de iraţional şi de culoarea de dreapta spre brun a guvernului de la Viena? Pentru că vizele nu rezolvă problema. Cei disperaţi după visul occidental reuşesc să treacă peste frontiere, există acum reţele bine consolidate prin care aceşti oameni ajung acolo. În plus, dacă toţi românii ar dori să plece la muncă în Vest, tot nu are legătură cu vizele pentru că acestea nu aduc şi dreptul de a munci acolo. În complicatul proces de adop