Un interval important pentru oamenii de teatru este acela pe care îl propune un festival. Atunci energiile se adună altfel, în mod teoretic, se trăieşte în atmosfera excitantă a ficţiunii, a irealului, a nocturnului. Agitaţia celor implicaţi creează senzaţia unei emulaţii spirituale. De multe ori, reală. Oricîte acţiuni paralele, bogate şi ofertante, se desfăşoară într-un festival, axul este selecţia spectacolelor. Ea este miza acestui interval, esenţa lui, ceea ce atrage, stîrneşte discuţii, polemici, invidii chiar, dar reprezintă starea mişcării teatrale la un moment dat. La noi, totul capătă o greutate şi mai mare cînd este vorba despre Festivalul naţional de teatru care, la această ediţie, îşi recapătă numele şi patronul: I.L. Caragiale. Directorul festivalului este directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, Dinu Săraru. Mă opresc, în acest număr, doar asupra cîtorva puncte, înaintea discuţiei finale. Selecţia ar trebui să fie oglinda realităţii teatrale, chipul teatrului care îşi lasă prinsă imaginea punctual. Selecţia trebuie să urmărească ceva, să aibă o idee, dacă nu valoarea incontestabilă, în sine, a montărilor. Deşi discuţiile, mesele rotunde, top-urile iniţiate de revistele de specialitate, de comentariile criticilor şi cronicarilor scoteau în faţă ideea că ultima perioadă a fost mai degrabă mediocră, în majoritatea producţiilor, lucru amintit în argumentaţia juriului, nicidecum strălucitoare, că numărul lucrurilor de ţinută depăşeşte cu puţin pe cel al degetelor de la o mînă, iată că selecţia oficială strînge şaisprezece titluri. Un record care mi se pare că deformează imaginea reală.
Cînd scriu aceste rînduri, festivalul se află în plină desfăşurare. Au trecut doar cinci zile din cele nouă (24 noiembrie - 2 decembrie). Programul este încărcat, cîte două spectacole pe zi în secţiunea oficială, unul sau chiar două noaptea, tîrziu, în cea in
