Ca orice idee cu bune sanse de reusita, si ideea unor „scoli de vara pentru profesori“ si a „continuarii/ continuitatii“ acestora „intre doua veri“ a plecat de la o realitate. Una, care – nu de putine ori! – ne-a pus pe ginduri in acest ultim deceniu, nu lipsit de schimbari semnificative in educatie. Schimbari, daca nu propriu-zis de sistem, cel putin de mod in care societatea romaneasa – nu neaparat si cei care o conduc – incepe, in fine, sa perceapa altfel educatia. Ca un bun social si o investitie in viitorul natiunii, iar, pe o nota mai personalizata, ca o ultima sansa ce ar permite copiilor nostri ca – odata adulti – sa fie altfel de cum sintem noi. Iar toate acestea inseamna schimbare; schimbare in mentalitatea si in perceptia individuala si sociala asupra educatiei, indiferent de ce ar spune unii si altii, de ce ar spune optimistii, pesimistii ori scepticii. Mai concret spus, ceva ceva „incepe sa miste!“ – spun inclusiv cei mai sceptici dintre sceptici. Realitatea, deci, de la care am pornit este una simpla: orice reforma trece prin sau se opreste la cei care o fac; dar pentru a o face, oamenii trebuie sa simta nevoia ei, s-o conceapa/ sa participe la conceperea ei sau cel putin sa si-o asume ca atare, pentru ca apoi s-o impinga catre realitate cu pasiune, cu competenta si, nu in ultimul rind, in cunostinta de cauza.

Ca aceasta realitate a fost sesizasta si ideea generata de ea a aparut si a fost sustinuta financiar de Centrul Educatia 2000+ (membru al „Soros Open Network“) – deci de o institutie din zona nonguvernamentala – intra deja, din fericire, in zona firescului. Nu de putine ori institutiile nonguvernamentale au fost in ultimii ani catalizatorii unor schimbari care – in cele din urma – au dat roade. Intr-un asemenea context, Centrul este perceput, la ora actuala, ca fiind cel mai important „actor“ nonguvernamental din zona educatiei, cu un