Cine nu cunoaste oare macar o parte din interviurile realizate de Tita Chiper? Ele poarta toate semnul unei marci deja inconfundabile. Nu sint nici agresive, nici experimentale, nici frivole, dar nici conventionale sau rigide. Tita Chiper are, inainte de toate, talentul de a-si alege oamenii. Nu neaparat vedete sau capete luminate, ci oameni care se dovedesc a fi intr-un fel sau altul spectaculosi. Mai are, de asemenea, talentul de a asculta ore in sir ceea ce spune celalalt, asa cum il are si pe acela de a vorbi, spunind istorii fabuloase, cu un fel de patos rece, pe care nu prea l-am mai intilnit la altcineva. Pe linga povestile pe care le-am transcris in cadrul acestui interviu, au mai fost multe altele, inregistrate sau nu, care ar fi putut sa nu se sfirseasca niciodata. Memoria Titei Chiper e un muzeu urias in care oamenii si lucrurile sint inca vii. Chiar si animalele. Am sa-i aduc, in final, un omagiu pisicii de demult a Titei Chiper, pe nume Gaston. Gaston s-a sfirsit in plasa cu care tocmai fusese transportat la medic, pentru ca era bolnav. Stapina lui a simtit doar ca plasa devine tot mai grea, pe drumul de intoarcere, iar a doua zi Gaston a fost inmormintat intr-un parc, pe care Tita Chiper nu l-a mai frecventat niciodata din acel moment. Iata o mostra de patos rece, dar extrem de tulburator.
De la Contemporanul la Bicaz
Se discuta astazi mult despre jurnalism in general. S-a creat deja o mitologie in jurul acestui subiect. Ce insemna sa te ocupi de jurnalism in anii ’50-’60? Si de ce ati ales aceasta meserie?
Am fost repartizata la Contemporanul la inceputul anilor ’50. M-am pomenit la o publicatie care nu era in nici un caz Contemporanul din anii ’70, de care toata lumea isi aduce aminte cu placere. Se sarbatoresc acum, de exemplu, 120 de ani de Contemporanul, si mi se pare amuzant acest lucru atita timp cit