Nici unul din cele două volume de proză scurtă (Călătoria, 1964; Conversînd despre Ionescu, 1966) cu care îşi începe cariera literară George Bălăiţă şi nici cea de-a treia carte semnată de el (întîmplări din noaptea soarelui de lapte, 1968) nu anunţau înnoirea radicală a tehnicii şi a viziunii narative pe care o vădeşte romanul Lumea în două zile (1975).
El ne aruncă de la început într-un tărîm ce pare real şi palpabil, dar pe care îl străbaţi cu ochii ţintă la enigmele şi simbolurile ezoterice care pîndesc de peste tot. Cele două zile sînt acelea care au stîrnit dintotdeauna imaginaţia iniţiaţilor: solstiţiul de iarnă şi solstiţiul de vară. Ele reprezintă şi momentele-cheie ale evoluţiei funcţionarului şi navetistului Antipa, un personaj alcătuit din două fiinţe avînd comportamente complet diferite: acasă, la Alba, "om domestic", soţ iubitor, visător şi puţin frivol, respectînd religios doar "Crăciunul" din noaptea de 21 decembrie; maliţios, petrecăreţ, persiflant, semeţ, posesor al unor mari energii negative şi al darului divinaţiei - la Dealu-Ocna, unde lucrează în timpul solstiţiului de vară, eliberînd, ca funcţionar de stat, certificate de deces. Aici el se amuză prezicînd cu cei şapte prieteni (clienţii cîrciumii lui Moiselini), în joacă, decese în serie, decese care într-adevăr au loc. Vestitor şi, după unii din apropiaţi, un provocator al morţii, Antipa dispare la rîndul lui - încheind, la 33 de ani, seria de 7 a acestei farse tragice -, ucis, conform propriei profeţii, de cineva care îi gîndeşte destinul în felul în care o face el însuşi.
Acest "dublu" al său este bătrînul maniac Anghel, cultivatorul de cactuşi de la Casa de Apă. El are ideea fixă că Antipa se află în posesia unei străvechi oglinzi miraculoase (precum lampa lui Aladin), care ar fi aparţinut, pe vremuri, "ghicitorului în ramuri", magului legendar Su-Cio, reîncarnat de funcţ
