Ana BLANDIANA
Soarele de apoi. Poeme noi
Editura DU Style, Bucuresti, 2000, 96 p., f.p.
Intotdeauna voi crede ca poezia Anei Blandiana a fost pentru Romania calcata de comunism un dar asemanator cu cel primit de tinerii occidentali ai anilor ’60 din partea Beatles-ilor. Nici mai mult, nici mai putin. O frenezie a sevei si a soarelui isi deschidea aripile in versuri scrise ca o invitatie la levitatie, cenusiul cotidian se risipea ca prin farmec din fata oricarui cititor o data cu primele cuvinte parcurse si cu primele acorduri ce-i erau sugerate. Pentru ca muzica poemelor Anei Blandiana oricine o intelege, oricine o poate fredona, oricine o invata. Ana Blandiana n-a scris, in cariera sa de poeta, decit putine piese care sa nu fi devenit imediat slagare. Descintecul de ploaie care deschide volumul VIII al antologiei lui Laurentiu Ulici O mie si una de poezii romanesti reprezinta un astfel de evergreen. La vremea lui (ce paradox!), e greu de crezut ca n-a isterizat, si pe buna dreptate, tineretul cititor („Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,/ Innebunitele ploi si ploile calme“… – un poem cu adevarat palingenezic).
Lectura actuala a acestei poezii a neinfrinarii – o opera care cuprinde douazeci si unu de volume de versuri publicate pe intinderea a aproape patru decenii, ca si vreo citeva zeci de traduceri; alaturi de vreo alte zece de eseuri si proza – produce probabil multa nostalgie. Poeziile Anei Blandiana declanseaza popularea memoriei personale antedecembriste, una de copil, cu imagini alcatuind un tablou idilic emerit. Pe de o parte, in ordinea stirba a „tastaturii“: Ciresarii, trandafirii din squarurile bulevardelor bucurestene – unii n-au disparut inca –, filmul muzical al Angelei Similea Un albastru infinit, Dumbrava minunata, Maria Mirabela sau panorama calda a Bucurestiului vazut din roata mare a Parcului Herastrau: o
