Vorba lui Vlahuţă, nu de provincialismul stîrnitor de analize politologice mă tem, ci de veşnicia ăluilalt, a celui cultural. Acela mă lasă gînditor şi surpat de reverie, aşa cum l-a lăsat pe vrednicul Bălcescu pămîntul cel frumos şi armonic alcătuit al Ardealului în cunoscutul fragment cu care delectasem eu, pedagogic şi docimologic, ani la rînd, populaţia şcolară de pe strada Islaz, din cartierul pe nume Freidorf din Timişoara. Asta e problema cea mare, nu regionalizarea, nu parlamentele locale, nu confruntarea centru-perferie. Nu acestea mă sperie, ci veşnicia mulţumită de sine a provincialismului cultural, mai ales că acesta răsare unde nu te aştepţi. Cred că siesta ideilor este numele potrivit al acestei aţipiri duminicale, aceasta se prelungeşte voluptuos pînă ce vin rătăciţii naţiunii şi fac larmă pe uliţa mare şi tulbură odihna, cum zice bănăţeanul, din soba din faţă. Există un provincialism cultural la vedere, acela al regiunii mediocrilor artistic. Iacătă că în capitala Banatului, ca să vorbesc provocativ şi dincolo de agenda discuţiilor publice ale premierului, numărul lor este la fel de mare ca şi în capitala Moldovei, a Dobrogei şi a Transilvaniei. Asta nu înseamnă că mediocritatea harnică nu există şi în capitala ţării noastre, ba aş zice cum că aici îşi are centrul de reprezentare cum se şi cuvine, de altfel, în relaţiile centru-provincie care sînt de subordonare necondiţionată şi imuabilă, cel puţin pentru veacul următor românesc. Pe de altă parte, trebuie să arătăm că nu totul sfîrşeşte aici, că treaba aceasta este relativ simplă şi la îndemîna judecăţii criticilor spre rezolvare. Mai complicată este chestiunea cealaltă: a non-provincialismului care, după cum arată şi numele, şi după cum ne dă de înţeles Alina Mungiu-Pippidi, stă în mod natural în lumina centrală a reflectoarelor şi a scenei. În mod natural ceilalţi, toţi ceilalţi, se află di