- poveste de adormit raţiunea -
(cronica unei expoziţii pariziene: "Lumières magyares. Les tendances coloristes dans la peinture hongroise entre 1870 et 1914", Hotel de Ville, decembrie 2001 - ianuarie 2002) Omagiu domnului Carol Baudelaire,
amabilităţii căruia îi datorăm
această parafrază de titlu.
Există, la poalele Carpaţilor nordici, un oraş dublu. Sau mai degrabă două oraşe suprapuse, ca la intersecţia dintre două universuri paralele. Fenomen straniu şi nu lipsit de oarece dezavantaje, în pofida farmecului de netăgăduit. Primul oraş făcuse parte multă vreme dintr-un imperiu, apoi aparţinu, o vreme, unei ţări. Era un oraş central-european unde viaţa artelor şi a culturii continentale pulsa cu o intensitate deloc diminuată, ba chiar comparabilă cu cea a altor periferii ale Cetăţii-Lumină, Parisul. La data la care strălucirea şi reflexele naturii începură să-i intereseze pe o seamă de artişti, care-şi ziceau impresionişti, oraşul nostru se lăsă impregnat şi el imediat de noua inspiraţie, viziunile sale intrară în rezonanţă cu noua artă, iar pictorii săi nu păleau nicidecum comparaţi cu confraţii lor englezi sau francezi. Oraşul îi atrăsese pe ei, cei educaţi la Budapesta, Paris şi Barbizon, cu dealurile lui blînd ocrotitoare, cu pădurile de castan dulce şi cu vîrfuri înzăpezite ce stăruiau pînă în aprilie. Aerul limpede al acestei staţiuni balneo-climaterice înconjurată de vechi mine de aur dădea cerului un albastru de o intensitate "nemaiîntîlnită în Europa". Mereu curioşi, pictorii oraşului dintîi încercară căi nestrăbătute şi înaintară odată cu avangardele secolului, atenţi mereu la originalitatea ce o datorau naturii virgine a oraşului. Oraşul al doilea se clătina pe marginea imperiului sovietic, fu colonizat în cîţiva ani de industria şi muncitorii comunismului balcanic şi adus curînd la idealul arhitectonic şi urban al republicil