Semnarea Acordului final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa de la Helsinki, in vara anului 1975, a declansat in toata Europa rasariteana un val al sperantelor. Mai ales prevederile cuprinse in capitolul privind respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatii de gindire, constiinta, religie sau de convingere, au oferit ulterior miscarilor disidente argumentele impotriva regimurilor comuniste. In Cehoslovacia, unde in anul 1968 ideile reformiste ale Primaverii de la Praga fusesera sugrumate de catre tancurile Pactului de la Varsovia, perioada normalizarii fortate nu a reusit sa inabuse fortele disidente, critice si contestatare. Asta in pofida represiunii indreptate impotriva unor intelectuali sau politicieni reformisti, care in 1968 sperau ca sistemul real existent poate fi modificat intr-un „socialism cu fata umana“. Prigoana autoritatilor nu a reusit sa anihileze nici solidaritatea intelectualilor militanti si nici activitatea contestatara a unor grupuri disidente clandestine. Samizdatul, adica publicarea unor carti si reviste alternative ilegale, a continuat in ciuda atmosferei represive. Invocind Actul final de la Helsinki, mai multi contestatari cehoslovaci au protestat in ianuarie 1977 impotriva abuzurilor indreptate impotriva unor muzicieni. Protestul initiat de oameni ca Vaclav Havel sau Pavel Kohout s-a amplificat in scurta vreme, devenind cunoscut sub denumirea de Charta ’77. Documentul programatic al Chartei ’77 invoca Actul final de la Helsinki, cerind autoritatilor sa actioneze in conformitate cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor Unite si cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

Documentul disidentilor din Cehoslovacia a produs un soc in intreaga lume comunista, fiind un exemplu de curaj civic, de solidaritate interumana si de actiune constructiv-politica. Socul s-a produ