Nu numai ca o carte despre jazz apare extrem de rar, dar, din pacate, aceasta nici nu prea e comentata. Dupa cite stiu, despre Jazzul clasic. Istorie si legenda de C.D. Mendea au mai aparut doar o singura cronica, scrisa, evident, de colegul Florian Lungu, si cite o consemnare sporadica, pe ici-pe colo, in mass-media noastra. E drept ca nici comentatori de specialitate nu prea avem. (De ce nu avem? Un subiect poate pentru alta data.)
Pe autor, un experimentat jurnalist, l-am cunoscut si apreciat audiindu-i excelentele emisiuni de jazz pe care le realiza in urma cu citiva ani la Radio Tinerama, impreuna cu Jerry Schwartz. Si acum, ca si atunci, C.D. Mendea ne frapeaza cu harul povestirii, al comunicarii, indispensabile unui demers ca acesta: istorie (cita e) prin portretele unor mari personalitati care au jalonat perioada clasica (si traditionala) a acestui gen muzical.
Legendele jazzului curg firesc si captivant, dindu-ti senzatia ca niciodata nu se vor opri si nici nu vor seca vreodata. Tocmai de aceea, la finalul lecturii, regreti ca autorul s-a oprit la anii ’40 si la interpretii respectivi. (Continuarea, poate, intr-un viitor volum. Ceea ce ar fi de dorit.)
Constantin D. Mendea (Usi pentru prieteni) continua pe aceeasi linie si in aceeasi maniera atractiva ca si George Sbircea in Jazzul – o poveste cu negri, pe care il si citeaza in citeva pasaje. Dar daca G. Sbircea insista mai degraba pe jazz, C. Mendea se opreste indeosebi la negri: Jelly Roll Morton, Sydney Bechet, Louis Armstrong, Bessie Smith, Bix Beiderbecke, Duke Ellington, Billy Holliday, Ella Fitzgerald, Count Basie, dar si la doi „albi cu suflet negru“, adica de jazz-mani: Fletcher Henderson si Benny Goodman. I-am citat doar pe protagonistii capitolelor, dat fiind ca pe tot parcursul cartii sint comentati zeci, daca nu sute, de muzicieni negri, albi si creoli (G. Miller,