Poet sau prozator?

Scrii si poezie, si proza, „reteta“ care uneori poate fi fatala pentru un scriitor. Nu e cazul tau, insa, desi te-ai impus ca prozator, fundamental esti un poet. Sau mai bine zis, proza ta se hraneste dintr-o anumita poezie a lucrurilor si intimplarilor. In ce fel intretii si in ce masura te bazezi pe aceste transferuri reciproce dinspre poezie spre proza si invers?

Poate ca O. Nimigean are dreptate cind spune ca nu poti fi un bun prozator daca fundamental nu esti poet, citez aproximativ. E adevarat ca exista acest registru pe care il remarci in prozele mele, dar nu l-as generaliza. As spune ca e dominant in prozele care evoca universul copilariei, si asta nu intimplator – adauga sociologul din mine. Altminteri titlul volumului de proza scurta, Cheta la flegma, e prea putin poetic, cel putin in intelesul comun. Pe de alta parte, am tentatia sa-ti dau dreptate, in sensul ca experienta mea semnificativa in momentul in care am scris aceasta carte era legata de copilarie si de adolescenta; cum intr-un sistem totalitar maturizarea sociala este intirziata, caci practica monopolizarii autoritatii are ca efect infantilizarea, as trata experienta mea de atunci centrata pe copilarie. Or, stocul de experienta este extrem de important pentru un scriitor: fie ca e vorba de experienta interioara, in special a propriilor sentimente, fie de cea sociala, a relatiilor cu ceilalti. In socializarea primara – imi cer scuze pentru insertiile teoretice, dar incerc sa iau distanta pentru a ma intelege mai bine –, copilul isi reprezinta lumea ca unitara, armonioasa, iar sentimentele, ale sale si ale parintilor, au un rol enorm in receptarea informatiilor si in invatare. Abia mai tirziu lumea se fragmenteaza pentru el, cind iese din universul domestic si persoanele cu care se identifica se multiplica, iar rolul sentimentelor scade, fara insa a disp