Intimplarea mi-a repus pe platanul pick-up-ului doua discuri aparute la inceputul anilor ’80: Academica – Purtam un cint; si Alexandru Andries – Interioare. Doua aparitii Electrecord, girat de acelasi sunetist imemorabil, T(h)eodor Negrescu. (H-ul din paranteza certifica indecizia numitului in a-si fixa prenumele: pe un disc e cu h, pe altul nu.) Reascultarea lor dupa toti acesti ani provoaca unele consideratii… colaterale.
Academia era o formatie de studenti la Conservatorul de muzica. Mircea Romcescu, Ionel Tudor si Eugen Tegu au ajuns nume cunoscute pe scena show-biz-ului romanesc. Ce cintau ei? Un pop-rock cu influente new-wave, la moda in Vest, cu sonoritati colorate synth, ritm relaxat si tot ce inseamna muzica de background, placuta, nederanjata. Baietii de atunci, ca orice baieti de Bucuresti dintotdeauna, stiau ce se intimpla in lume, aveau surse de informare, ascultau trupe noi, dintre cele despre care nu se stie mai nimic, erau concentati la trend-ul zilei. Cele 9 piese retinute pe disc au toate ingredientele hiturilor vremii. Orchestratiile sint vivace, sound-ul este plin, egal, dens, maestrul Negrescu pare in cea mai buna forma… Dar de ce totul suna, azi, atit de fals, de insailat, de neverosimil, de… neascultat?
Cred ca avem aici cazul cel mai flagrant din lumea pop-rock-ului romanesc de pe vremea comunismului, cind talentul si inspiratia unor oameni dotati erau batjocorite la modul cel mai lipsit de rusine. In primul rind, versurile cintate fac – sa zic asa – o plecaciune inutila „dezideratelor“ politice ale partidului unic si ideologiei protocroniste.Grai strabun, Sa iubim pamintul, Izvorul sperantei, Purtam un cint – iata in patru sintagmne aproape intreaga ideologie ceausista! Nu mai cite-din „versurile“ semnate de o Diana Turconi, fiindca nu vreau sa fiu chiar ireverentios! Nu e de mirare ca instrumentistii de la Academica