R.B.: Domnule Nicolaus Sombart - sunteţi un european autentic atît prin spiritul Dumneavoastră cît şi prin carieră. Numai că fiecare dintre noi poartă în destinul şi personalitatea sa urmele mai multor identităţi. Iar în ceea ce vă priveşte, una din componentele identităţii dumneavoastră este românească. De altfel, în cărţile pe care le-aţi scris, evidenţiaţi acastă componentă sau vă aflaţi, uneori, în căutarea ei. Să pornim aşadar în căutarea acestei identităţi, în sensul proustian al termenului, în căutarea unei mame nu pierdute ci doar dispărute dar totuşi, prezente...

N.S.: M-am născut la Berlin, într-o familie germană, de profesori germani, dar am avut o mamă româncă asistată de o guvernantă franţuzoaică. Acest simplu fapt a fost dintotdeauna un element distinctiv: nu eram deci în întregime german şi nu voiam să mă identific sută la sută cu această componentă germană, altminteri foarte puternică în tradiţia familiei mele, mai cu seamă în personalitatea tatălui meu. Cunoscînd-o însă pe mama, am putut porni în căutarea urmelor celeilalte ,,jumătăţi" a existenţei şi a identităţii mele...

Dar cum se întîmplă cel mai adesea, ne amintim prea tîrziu de lucrurile pe care ar fi trebuit să le facem la vremea lor. Prin urmare, cît timp mama a trăit şi cît i-am stat alături, nu i-am pus întrebările pe care trebuia să i le pun referitoare la familia ei: existau unele urme, existau frînturi de nume care m-au însoţit, care mi-au rămas întipărite în memorie: Crevedia, Iaşi, Bucureşti... Abia după ce mama a murit mi-am dat seama ce importanţă avau toate acestea pentru mine...

R.B.: Totuşi, în cărţile dumneavoastră descrieţi într-o anumită măsură, evocaţi aceste ,,urme" materne prezente în viaţa dumneavoastră şi chiar în ambianţa materială a locuinţei în care vă aflaţi; aici, la Berlin, există obiecte de decor specific româneşti...