Observăm uimiţi că preocupările politice au devenit în ultimii ani tot mai absorbante, astfel încît - cel puţin pentru generaţiile care au suportat apolitismul indus de comunism - aproape că nu mai acordăm interes altor preocupări, cum ar fi cultura, arta, divertismentul; vedem totul printr-o sticlă colorată politic, asistînd în acelaşi timp la acapararea instituţiilor de către politică, indiferent de partidele aflate la guvernare. Pe măsură ce ne declarăm în diverse împrejurări dezgustul faţă de politică, ne adîncim din ce în ce mai mult în interpretarea şi dezbaterea semnalelor care ne vin din această zonă. Vreau să le spun celor care cred că obsesia s-a înşurubat în mintea noastră din cauza postului impus de sistemul totalitar că am mai trecut prin momente asemănătoare. Un astfel de moment evocă I.L. Caragiale (este anul lui, aşa că îi datorăm un plus de atenţie) în articolul Politică şi cultură (Opere, vol. III, ed. Paul Zarifopol, 1932) vorbind despre "importanţa exclusivă a politicii la noi": "Un capod'operă, un monument, presupunând că ele ar răsări aşa ca prin minune din pământ, n'ar avea puterea
să mişce câtuşi de puţin spiritul public, absorbit cu totul de rezultatul unor alegeri parţiale din cine ştie ce provincioară. Are publicul cap să mai citească un roman, să mai privească o pictură, să mai asculte o tragedie, cînd încă nu se ştie dacă d. cutare sau cutare mai rămâne sau nu în minister?" Dar nu numai mintea românului este copleşită de politică, ci şi instituţiile statului. "Când vedem că vreo instituţie nu merge bine, nu-şi atinge scopul sau nu prosperează, atunci n'avem decât un strigăt: Nu merge! pentrucă şi în această instituţie se face politică. Dacă nu s'ar amesteca politica, ar merge. Cum vrei să meargă dacă şi aici se amestecă politica?" Ciudăţenia este că, în loc să ceară, cum cerem noi astăzi, depolitizarea instituţiilor, Caragiale