Trebuie să spun de la început că m-am dus la "Noro" cu foarte mari îndoieli. Văzusem mai întîi reclama filmului la televizor. În cîteva secunde, cît durează spotul, numai ţipete, certuri şi lacrimi. Mi-am zis: un alt film în care actorul român face ce ştie el mai bine, adică să-şi umfle amigdalele de urlete, să joace teatral, să gesticuleze larg şi isteric. Apoi, ştiam - şi vedeam asta şi din spot - că filmul este despre un copil handicapat. Mi-am zis, din nou: iarăşi despre handicapaţi, gunoaie şi cîini vagabonzi, iarăşi filme în care să le servim occidentalilor ceea ce deja ştiu despre noi. (Numai cu vreo două luni înainte mai văzusem, pentru a nu ştiu cîta oară, un film din această serie: "Filantropica" lui Nae Caranfil. E adevărat, un film făcut cu umor şi lipsit de încrîncenările cu care mă obişnuisem, dar tot cu cerşetori, aurolaci, cîini vagabonzi şi gunoaie - uneori gunoaie chiar "artistice", făcute din decor, aşa cum era maldărul multicolor şi nenatural din prima secvenţă.) Şi a mai fost o recomandare proastă pe care am avut-o despre "Noro" înainte să-l văd: scenariul filmului este făcut de Răsvan Popescu (în colaborare cu Radu Gabrea), pornind de la o povestire a acestuia din celebrul volum "Subomul" (celebru, pentru că oferă, iată, material pentru o a patra ecranizare). Mă aşteptam, deci, ca "Noro", să fie un film românesc în totalitate, ceva gen "Prea tîrziu" - o isterie colectivă, cu o poveste chipurile bună de export şi cu exageraţiuni şi orori cît cuprinde. Numai că filmul lui Radu Gabrea nu este deloc aşa - şi aici este meritul incontestabil al regizorului. De fapt, neşansa întîlnirii lui Radu Gabrea cu prolificul scenarist a fost salvată de intuiţiile şi de bunul-simţ al regizorului, dar şi de şansa întîlnirii cu cel care joacă în rolul lui Noro, Tudor Necula. Tudor Necula este el însuşi handicapat, iar povestea filmului e în mare parte povest