Inconştienţi şi singuri... micii întreprinzători Să vă povestesc despre unele dintre plăcerile de pe drumul unui mic întreprinzător. Trec peste descurajările iniţiale ale celor din jur, care te plîng că nu ştii în ce te bagi, pentru ca, imediat după aceea, să te trateze ca pe un veros capitalist. Sediul - ce problemă, chiar dacă în realitate activitatea ţi-o desfăşori mai mult pe drumuri şi eşti un fel de self-employed (scuze, dar nu există un echivalent românesc, nici măcar legislativ). Propriul apartament pare să fie potrivit, iar întreprinzătorul merge iar să locuiască la părinţi, ca în studenţie. Urmează milogeli la administratorul blocului, la preşedintele asociaţiei de locatari, la cineva apropiat lor şi aflat permanent pe palier, ca să ştie tot ce mişcă, rîul - ramul. Le povesteşti celor trei pensionari, oameni cu cel mult şapte clase absolvite, că ai rămas şomer, că la 40 şi ceva de ani nu mai ai şanse să îţi găseşti un alt loc de muncă, iar unica şansă de supravieţuire ar fi să-ţi faci o firmă şi să încerci să desfăşori o activitate pe cont propriu - servicii, că sînt mai mici investiţiile. Da - spune administratorul, de acord, îţi dau avizul (ăştia abia aşteaptă să tutuiască pe oricine le este superior), dar plăteşti 6 persoane la întreţinere. Alte milogeli şi ploconeli: "dar sînt eu singură, nu-mi pot permite să angajez pe nimeni, eu alerg, eu fac toată treaba, eu fac şi contabilitatea, nu vine nimeni la mine, eu nu mai dorm aici şi nu mai consum apa". Pînă la urmă se îndură şi-ţi dă avizul, dar îţi pune ştampila altei asociaţii de locatari, de unde ia alt salariu. Refaci cererea şi, în fine, după două săptămîni de linguşeli, umilinţe şi atenţii, reuşeşti să obţii ştampila adevărată şi porneşti actele. Îţi trebuie un cont bancar, să depui capitalul social. Altă poveste de ţinut copiii nedormiţi: o bancă nu mai deschide conturi pentru capitaluri soc